Cotidianul.ro / 26 Septembrie 2011
Mă numesc Justin Andrei şi sunt de profesie inginer geolog şi
geofizician. Din anul 1962 până astăzi m-am implicat activ în rezolvarea
unor importante probleme geologice, legate de regiunea în care v-aţi
dus viaţa dumneavoastră grea, de truditori ai adâncurilor Pământului.
Astfel:
în perioada 1962 – 1970 am demonstrat existenţa unor structuri
subvulcanice neogene necunoscute în sectoarele dealul Boteş – valea
Izbicioara, Bucium Rodu şi Bucium Poieni, de care se leagă o seamă de
mineralizaţii filoniene auro – argentifere şi polimetalice (Cu, Pb, Zn).
Totodată, în aceeaşi perioadă am evidenţiat prezenţa în bazinul Roşia
Montană a unor corpuri subvulcanice dacitice necunoscute, asemănătoare
cu cele din dealurile Cetate şi Cârnic, care fiind mascate de erupţii
vulcanice mai recente pot fi surse de mineralizaţii auro – argintifere
neindentificate. Asemenea situaţii favorabile pot apare în sectoarele
dealul Ghergheleu (la est de Roşia Montană) şi dealul Rotundu – valea
Vârtop (la nord de Roşia Montană). La obţinerea acestor succcese a
contat faptul că din 1961 am colaborat cu prof. inginer Toma Petre
Ghiţulescu, marele savant patriot, care în 1949 şi-a riscat viaţa pentru
ca planurile miniere din Munţii Metaliferi să nu cadă în mâinile
sovieticilor şi ale slugilor lor, securiştii români;în 1972 am
contribuit decisiv la delimitarea, cu ajutorul unor date geofizice, a
corpului subvulcanic de la Roşia Poieni, cel mai mare zăcământ diseminat
de cupru şi aur din România. O parte dintre voi, precum şi ceilalţi
moţi de pe valea Arieşului, vă câştigaţi pâinea lucrând în cariera
respectivă, care va mai fi exploatată multe zeci de ani;în perioada 1972
– 1974 am descoperit şi am început explorarea zăcământului cuprifer –
aurifer diseminat Bucium - Tarniţa. Voi şi părinţii voştri aţi trudit
alături de mine şi de colaboratorii mei, ca angajaţi ai IPEG Hunedoara,
pentru ca în 1983 să încheiem explorarea, până la adâncimea de 1200 m,
a ceea ce astăzi constituie al doilea zăcământ de acest tip din
România. În viitorul apropiat, în cariera care se va deschide aici de
către Gabriel Resources sau de către altă companie minieră, veţi avea
asigurat un loc de muncă stabil, în condiţiile unui minerit care nu va
utiliza cianurile de sodiu.
În 1999 m-am pensionat de pe funcţia de director ştiinţific al
Institutului Geologic al României, după o activitate rodnică de 43 de
ani. În aceşti ani, pe lângă rezultatele obţinute în zona voastră de
baştină, am mai descoperit :
zăcământul de dioxid de carbon de la Nădăştia de Sus (jud.
Hunedoara), în 1957;zăcămintele de ţiţei Cerdacu şi Cireşoaia de pe
valea Slănicu Moldovei, în 1961 – 1962, primele descoperiri de acest
fel de pe valea respectivă;zăcămintele diseminate de cupru – aur:
Remetea – Rovina, Colnic, Bolcana – Troiţa, Valea Morii Nouă,
Muncăceasca Vest, Trâmpoiele – valea Pâraieleor, Voia – Măcriş etc., în
perioada 1973 – 1983. Câteva dintre acestea au fost descoperite şi în
colaborare cu alţi specialişti;mineralizaţia plumbo – zinciferă Măgura
Ţebii (1974);mineralizaţia cu molibden de pe valea Marianda -Moldova
Noua (1971);multe masive de sare din Vrancea, dintre care cel de la nord
de Rotileşti – valea Şuşiţei conţine rezerve uriaşe de sare pură
(1972).
Mă opresc aici, dar mai am destule.
După pensionare, în 2006, m-am implicat într-o activitate nouă,
respectiv stoparea proiectului diabolic promovat de S.C. Roşia Montană
Gold Corporation S.A, de distrugere a galeriilor romane şi mai vechi de
la Roşia Montană, din dealul Cârnic şi din sectorul Carpen. Nu vă dau
amănunte deoarece istoria acestei lupte îndârjite, sprijinită în mod
eficace de către Academia Română, în frunte cu domnul preşedinte Acad.
Ionel Haiduc, v-a fost adusă la cunoştiinţă vouă şi întregii Românii
prin diverse memorii şi studii elaborate de mine începând din august
2006.
Am simţit nevoia să mă adresez direct vouă, dragi roşieni, corneni şi
buciumani, pentru a vă dezvălui ce urmări ar avea, pentru voi toţi,
punerea în aplicare a proiectului minier promovat de către S.C. Roşia
Montană Gold Corporation S.A.
Dragi roşieni,
Vi s-a spus de către cei plătiţi să vă mintă, că proiectul minier nu
va afecta o bună parte din Roşia Montană, în primul rând centrul istoric
al localităţii. Deja, în memoriul meu din august 2006, demonstram că
având în vedere constituţia geologică specifică dacitelor din cariera
Cârnic, aproape total silicifiate, exploziile zilnice vor dărâma în
scurt timp toate clădirile de importanţă istorică neconsolidate
(inclusiv bisericile diferitelor culte). Povestea cu fracţionarea
exploziilor din carieră, la intervale de câteva zecimi de secundă este o
simplă istorie de adormit copiii, acest procedeu fiind aplicat în
carierele din toată lumea. Dar există un aspect mult mai grav. Aşa cum
bine ştiţi, o bună parte din galeriile de coastă săpate în Evul Mediu în
partea de nord-est a corpului dacitic de la Cârnic, cum am menţionat,
foarte intens silicifiat, sunt orientate spre nord (sau NNV, respectiv
NNE). Această situaţie face ca respectivele galerii să funcţioneze ca
nişte ţevi de tun dispuse in evantai şi orientate aproximativ spre nord,
în direcţia întregului centru istoric al localităţii. Având în vedere
vecinătatea imediată (câteva sute de metri) şi reţeaua extrem de deasă
de galerii direcţionale şi transversale, exploziile provocate în special
pe flancul estic al carierei Cârnic pot determina oricând valuri de foc
şi de blocuri de dacite, dirijate spre centrul Istoric. Praful s-ar
alege de clădirile neconsolidate, de cele consolidate, de cimitirul în
care-şi doarme somnul de veci Popa Balint, tribunalului Avram Iancu, de tot.
Dragi corneni,
În cazul vostru situaţia este „mai simplă", conform proiectului S.C
Roşia Montana Gold Corporation S.A tot satul vostru ar fi acoperit de
iazul de decantare a sterilului. Tot, inclusiv cimitirul satului unde-şi
dorm somnul de veci părinţii, bunici şi strămoşi voştri. În cazul vostru războiul este total.
Dragi buciumani de pe valea Abruzelului,
Dacă planurile "drăguţilor" de la S.C PMGG S.A ar reuşi, casele
voastre ar rămâne intacte. Doar toate fântânile voastre ar fi otrăvite
cu produsele iazului de decantare de la Corna. Pentru totdeauna.
Dragii mei,
Poate vă gândiţi ce uşor le este domnilor de la Cluj-Napoca,
Bucureşti, Târgu Mureş, Alba Iulia şi alte oraşe, să critice "proiectul
diabolic" câtă vreme nu cunosc şomajul, mizeria şi ura între vecini. Ce
să răspund? Că toate aceste nenorociri au venit odată cu Gabriel sau
măcar s-au adâncit de la venirea lor ? Că slugile lor de la primărie, şi
nu numai, blochează orice proiect care să încurajeze agroturismul
(reparaţii şi asfaltări de drumuri, credite pentru organizarea de
pensiuni, investiţii autohtone sau din străinătate, pentru construcţia
de hoteluri pe malul pitoreştilor voastre tăuri). Gabriel, acest balaur
cu prea multe capete, şi-a angajat cei mai buni specialişti din lume în
arta minciunii, cumpărării conştiinţelor şi păcălirii oamenilor
încovoiaţi de mizerie. Dar bunii şi străbunii noştri ne-au învăţat că şi
balaurii cu şapte capete pot fi nimiciţi. S-o facem împreună, deoarece
acestea trebuie să fie armele noastre : priceperea , voinţa de fier de a
învinge şi unirea, acea unire care acum aproape un secol în urmă a dat
naştere, pe meleagurile voastre României Mari.
Dragii mei,
Mineritul, mai ales cel clasic desfăşurat în subteran, este în
pierdere de viteză în regiunile cu tradiţie îndelungată, datorită
secătuirii rezervelor de minereu spre adâncime. Este şi cazul filoanelor
auro-argintifere de la Roşia Montană, care la 30 – 60 metri sub nivelul
galeriei de bază, Sfânta Cruce din Orlea, devin eminamente
polimetalice. Dar în bazinul vulcano – sedimentar Roşia Montană mai
există o şansă de a descoperi noi filoane şi volburi auro –
argintifiere. Astfel, spre nord - est de Roşia Montană se ridică un
munte pleşuv, rotunjit la vârf, pe care l-aţi botezat Rotundu. Este un
aparat vulcanic cu o vechime de aproximativ şapte milioane de ani, deci
mai tânăr decât mineralizaţiile auro – argintifere de la Roşia Montană.
Lavele şi piroclastitele emise de vulcanul Rotundu au acoperit în zona
dealul Ghergheleu-vârful Rotundu – valea Vârtop, corpuri subvulcanice
dacitice, cu mineralizaţii auro – argintifere de genul celor din
dealurile Cetate şi Cârnic, dar uneori de dimensiuni mai mici. De
altfel, asemenea situaţii se cunosc în cazul obiectivelor miniere Jig,
Igre – Văidoaia şi Lechi, unde mici corpuri de dacite cu mineralizaţii
sunt parţial acoperite de produsele vulcanului Rotundu. În plus, Toma
Petru Ghiţulescu şi Mircea Socolescu, în celebrul lor studiu din 1941 -
Studiul geologic şi minier al Munţilor Metaliferi, menţionează că pe
valea Vârtopului, de sub piroclastitele andezitelor de Rotundu, apare o
acumulare de nisipuri aurifere fosile (care au făcut în trecut obiectul
unor exploatări rudimentare), ceea ce demonstrează vecinătatea unui
zăcămământ auro – argintifer important.
Această situaţie, deosebit de importantă pentru viitorul mineritului
în zona Roşia Montană, constituie de câteva luni obiectul unui studiu
geofizic şi geologic, la Institutul Geologic al României, abordat de un
colectiv de specialişti aflat sub îndrumarea mea. Nu degeaba v-am
înşirat, în primele două pagini, succesele mele profesionale din trecut;
nu am făcut-o pentru a mă lăuda, ci pentru a demonstra că toate aceste
zăcăminte ascunse vor fi descoperite. Perspective la fel de interesante
am identificate în ţinutul Buciumanilor, în bazinul văii Şasa. Aici, in
vecinătatea corpului dacitic cu mineralizaţii auro-argintifere din
dealul Frasin, am identificat cu mijloace geofizice, un corp subvulcanic
îngropat in formaţiuni cretacice. Date geologice, geofizice şi
geochiimice, demonstrează că subvulcanul din valea Şasa poate conţine
mineralizaţi auro- argintifere de importanţa celor din dealul Frasin,
înainte ca acesta să fie exploatat în ultimii 2000 de ani.
Sunt convins că departamentul abilitat din Ministerul Educaţiei
Cercetării Tineretului şi Sportului sau diverse companii miniere care nu
utilizează cianurile, vor găsi fondurile necesare pentru finanţarea
acestor cercetări, precum şi pentru altele, care la nivel naţional, vor
demonstra că România dispune încă de perspective auro – argintifere de
importanţă economică majoră.
Dragii mei,
Majoritatea dintre voi sunteţi mineri din tată în fiu. Închiderea
exploatărilor minere ale statului de la Roşia Montană, din subteran şi
din Cariera Cetate, v-a aruncat pe drumuri. Este o situaţie greu de
suportat pentru voi şi familiile voastre. În această situaţie locurile
de muncă promise de S.C Roşia Montana Gold Corporation S.A, v-au părut o
salvare nesperată. Din păcate pentru voi, asemenea oferte nu constituie
decât o soluţie de moment, valabilă în faza pregătitoare a lucrărilor
(unu – doi ani), dar fiind mult diminuată în cei şase ani cât ar fi
durat exploatarea efectivă în cariere. Preţul plătit pentru aceste
locuri de muncă ar fi însă prea mare pentru viitorul vostru şi al
copiilor voştri.
Intradevăr, aţi auzit că adevăratele comori din dealul Cârnic nu sunt
diseminările de aur, ci galeriile romane şi chiar mai vechi. Asemenea
dovezi ale trecutului glorios al poporului român vor constitui intr-un
viitor, pe care îl dorim cât mai apropiat, baza turismului cultural,
viitorul de aur al Roşiei Montane, al vostru şi al urmaşilor voştri,
timp de milenii.
Până când se va declanşa prin priceperea celor mai întreprinzători
dintre voi agroturismul pe scară largă, până când geologii vor descoperi
zăcămintele auro-argintifere în care cred cu toată convingerea, până
când O.N.G.- urile, statul, capitalul privat, comunitatea europeană şi
UNESCO, vor lansa turismul cultural care va aduce vizitatori din toată
lumea, va trebui să vă ajutaţi singuri, făcând să rodească pământurile
voastre, cu spiritul de luptă al strămoşilor noştri daci.
Ing. Justin Andrei
cercetător ştiinţific gradul I,
fost director ştiinţific al Institutului Geologic al României
Rosia Montana - dilema aurului sau silema ineficientei statului?
22 - Revista grupului pentru dialog social / Articol de: Nicolae Stolojan / 20 Sept 2011
Fiind geolog de meserie, cu experienţe în lumea întreagă, inclusiv în domeniul aurului, am fost, în mod natural, foarte interesat de dosarul dvs. Roşia Montană – dilema aurului (22, nr. 37, 6 septembrie). De aceea, îmi permit câteva comentarii asupra materialului prezentat de ziarista dvs.
În primul rând, voi comenta asupra companiei Gabriel Resources, acţionara principală (80%) a RMGC. Apoi, câteva cuvinte asupra proiectului de exploatare prezentat de RMGC şi, în final, un comentariu asupra a ceea ce ar trebui să facă, în opinia mea, Guvernul României în această afacere.
Compania Gabriel Resources este o firmă de tip „junior“ listată la Bursa de la Toronto. În domeniul mineritului, firmele „junior“ sunt firme cu capital şi, în general, capacităţi tehnice limitate, care fac prospecţiuni geologice, geofizice, geochimice, în căutare de zăcăminte, cu precădere, metalifere . În general, firmele „junior“ nu se lansează în explorări de tip „grassroot“, adică în zone străine oricăror lucrări, şi preferă să obţină concesiuni în zone cu un potenţial deja bine stabilit, precum Munţii Apuseni în domeniul aurului. Aşa se face că Gabriel a „descoperit“ ceea ce se cunoştea deja din vremuri străvechi: aurul de la Cârnic şi de la Cetate. De pe timpul romanilor până la comunişti, se considera că aurul se găseşte numai în filoane, volburi, zone silicificate din masa breşelor dacitice, însă probele colectate de geologii lui Gabriel de-a lungul vechilor galerii de exploatare romane şi postromane au demonstrat(?) că aur este peste tot în masa breşelor dacitice.
În acest fel, ei au descoperit un zăcământ de aur de tip „bulk mining“, adică tonaj foarte mare de minereu cu conţinut metal mediu scăzut, deşi, înainte, geologii şi minerii vorbeau mai ales de zăcăminte bogate de tip „filonian“. Zăcăminte de tip „bulk“ există în diverse regiuni ale lumii, precum Nevada, USA (zona Carlin), Australia (Boddington) etc. şi ele sunt exploatate în cariere imense, situate în zone deşertice sau puţin populate.
După această descoperire, acţionarul principal al firmei, pe la sfârşitul anilor ´90, Frank Timiş, şi-a vândut afacerea cu un profit frumos unor mari investitori, care sunt şi azi acţionarii principali ai lui Gabriel. Vânzarea acţiunilor cu profit este, de altfel, principalul mecanism, principala raison d´être a firmelor de tip „junior“. Aceste firme nu au nici capitalul, nici capacităţile tehnice pentru exploatarea unui zăcământ. De aceea, ele încearcă cât mai repede să facă o „descoperire“. Multe nu reuşesc şi dispar, iar cele care găsesc ceva încearcă să-şi prezinte lucrările în mod cât mai favorabil invocând două motive: primul şi cel mai important este pentru a creşte cursul acţiunilor, cotate la câteva burse specializate şi foarte specultative, precum Toronto, Sydney, Londra (Alternative Market); al doilea, pentru a atrage atenţia unei firme mari de minerit, de tip „major“, precum Newmont sau Barrick. Aceste mari firme, integrate vertical de la explorări până la exploatarea aurului, urmăresc cu atenţie rezultatele explorărilor conduse de firmele „junior“ şi, din când în când, atunci când o descoperire a acestora reprezintă într-adevăr un zăcământ cu perpective serioase de profit, firma „major“ cumpără firma „junior“ şi îşi însuşeşte zăcământul, pentru a-l dezvolta şi exploata. Şi Newmont, şi Barrick sunt prezente în România, prima ca acţionar al lui Gabriel, şi a doua printr-o participare într-o altă firmă „junior“ care se ocupă de explorări.
Dacă zăcământul de la Roşia va fi vreodată exploatat, aproape sigur că nu va fi de către RMGC, adică de Gabriel, şi este probabil că acesta va încerca să-l vândă unui „major“, probabil Newmont, mare firmă cu experienţă în zăcăminte destul de similare Roşiei (Carlin în Nevada, Yanacocha în Peru etc.). Însă aceasta nu va fi posibil atât timp cât Gabriel nu va obţine definitiv toate licenţele (exploatare, mediu etc.), toţi locuitorii Roşiei evacuaţi, casele răscumpărate şi terenurile expropriate. Marile firme nu suportă conflictele cu „stakeholders“ locali (oamenii care trăiesc în zona exploatării miniere şi care, de obicei, nu se aleg, pe termen lung, cu mare lucru din minerit), căci le strică imaginea.
Proiectul prezentat de RMGC este un proiect supradimensionat în toate sensurile. Pentru a extrage, timp de 13-14 ani, 14-15 tone de aur anual dintr-un minereu cu circa 1,5 g/t, sunt exploatate anual circa 36 de milioane de tone de minereu+steril. În total, la sfârşitul proiectului, circa 500 de milioane de tone de minereu+steril vor fi exploatate, care se vor regăsi în marea majoritate (sterile + schlamuri de la cianurare) într-un lac de decantare de 3-400 de hectare, reţinut de un dig de 180 metri înălţime! Cifre care te ameţesc şi care ar face din acest proiect un caz unic în Europa şi chiar în lumea întreagă! Şi, toate acestea, într-o zonă istorică, muntoasă, seismică, cu climă aspră.
Ne putem pune clar întrebarea: de ce s-au ales nişte parametri atât de supradimensionaţi? După părerea mea, răspunsul este clar: rentabilitatea proiectului trebuia să fie foarte mare pentru a justifica o investiţie în România de circa 1 miliard de dolari, adică o cifră comparabilă cu investiţiile realizate pe marile zăcăminte de tip „copper-porphyry“ (porfiruri cuprifere, de exemplu Moldova Nouă, Roşia Poieni în România) din America de Sud. Însă rentabilitatea proiectului în documentele oficiale publicate pe net a fost calculată cu un preţ al aurului de 400 de dolari/uncie, atunci când preţul actual a crescut de 4-5 ori!
Concluzia este foarte clară: un proiect mai mic, care, de exemplu, s-ar focaliza în prima fază pe o singură carieră, din cele 3 sau 4 prevăzute iniţial, ar fi sigur şi el foarte rentabil şi astfel s-ar putea şi prelungi durata de viaţă a exploatării zăcământului, care, în proiectul iniţial (14-15 ani) apare destul de scurtă. O durată de viaţă de 20-25 de ani apare mai normală pentru un astfel de zăcământ.
Despre problemele de mediu s-a discutat mult de ani de zile. O bună parte dintre aceste probleme sunt legate de supradimensionarea proiectului actual de exploatare. Nu cunosc în lume un lac de decantare de 400 de hectare! Poate or fi unele prin Rusia, prin Siberia, unde poluările de toate felurile (radioactive şi altele) sunt omniprezente. Ca să nu mai vorbim de barajul de 180 m, care ar reţine acest lac monstruos de deşeuri. Iar acest lac, precum şi barajul ar trebui să fie monitorizate pe veci, după închiderea minelor – cu ce bani, pe ce buget? În Ungaria s-a văzut efectul ruperii unui baraj de 10 m înălţime care reţinea un bazin de „noroiuri roşii“ de la o fabrică de alumină. În cazul barajului conceput pentru Roşia, efectul unei ruperi ar fi asemănător unui tsunami care ar distruge toată regiunea.
În schimb, spaima faţă de cianuri este, după părerea mea, o prostie. Cianurile se autodegradează foarte repede prin hidroliză şi povestea cu ştiucile din Dunăre, otrăvite de cianura de la Baia Mare, din 2000 şi ceva, este o inepţie. Pe de altă parte, cianura nu se transportă sub formă lichidă, ci sub formă de pastile sau pulbere, în ambalaje ermetice. Ele sunt utilizate pe sute de site-uri miniere, în lumea întreagă, fără probleme.
Ca şi în multe alte domenii (autostrăzi, de exemplu), rolul statului în această afacere a fost unul inept (în cel mai bun caz…). Partenerul român al lui Gabriel, Minvest Deva, este un „cadavru“ economic şi financiar. După sistarea mineritului de aur în 2006, compania a rămas fără resurse, deşi ea trebuia să rezolve toate problemele de mediu de la Roşia, rămase de pe vremea comunistă. Totuşi, se spune că directorii şi anumite cadre manageriale de la Minvest au profitat şi ei frumos de „generozitatea“ lui Gabriel Resources...
Toate deciziile canadienilor au fost astfel aprobate fără discuţie de-a lungul anilor de partenerul român al „vulpoilor“ de la Toronto. Concret, nu se ştie însă mare lucru, deoarece o bună parte dintre contracte rămân secretizate, ceea ce constituie în mod evident un abuz şi o ruşine într-un stat democratic, atunci când viaţa şi viitorul a mii de oameni depind de clauzele acestor contracte!
La origine, Minvest deţinea circa 19% din RMGC, însă, de-a lungul anilor, canadienii au procedat la mai multe creşteri de capital al firmei. Evident, Minvest fiind pe butuci, Gabriel a avansat banii pentru cota parte a românilor în creşterile de capital succesive. Astăzi, se pare că, dacă Minvest nu-şi rambursează datoriile faţă de Gabriel, cota parte a firmei româneşti devine neglijabilă în firma RMGC! Deci statul român n-ar mai încasa mare lucru din această afacere, ceea ce ar fi într-adevăr culmea prostiei.
S-a vehiculat recent în media declaraţia ministrului Economiei asupra eventualităţii renegocierii contractului cu Gabriel. Această iniţiativă trebuie să fie încurajată şi rezultatele negocierilor comunicate clar opiniei publice. Odată cu desecretizarea contractelor, guvernul ar putea lansa şi o procedură de tip „due diligence“ (un audit tehnic, economic, financiar, social) al proiectului Roşia Montană, cu scopul de a cere consultantului agreat de minister să prezinte şi proiecte altenative la proiectul iniţial al lui Gabriel.
ANRM ar putea organiza această procedură de tip anglo-saxon, foarte utilizată în domeniul mineritului. După câteva luni, consultantul va putea propune diverse scenarii – proiecte de exploatare pentru Roşia Montană mai puţin distrugătoare pentru mediu şi care ar asigura o viaţă mai lungă exploatării de aur.
Şapte pitici pe creierul (difuz al) Patriei - cîteva gînduri simplissime despre Roşia Montană - (Dilema veche, nr. 394, 1-7 septembrie 2011)
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/sapte-pitici-creierul-difuz-al-patriei
Cornel Valcu
Pe 4 august, Televiziunea Română realiza un sondaj, via Internet, privitor la desecretizarea contractului de exploatare a aurului de la Roşia Montană. Rezultatele au fost şocante: cam o treime dintre intervenienţi (am inventat ad-hoc acest cuvînt oribil spre a sublinia că nu a fost o băgare-a-microfonului-în-gură, pe stradă, ci cădea în sarcina votantului să intre pe site, să desfăşoare nişte proceduri etc.) votaseră nu ştiu/ nu mă interesează.
Imaginaţi-vă: în jur de trei mii de oameni care au, n-au treabă, pînă la ora jurnalului – 8 trecute fix, seara – votează nu „NU vreau să se desecretizeze acest contract“, ci „nu mă interesează“. Puţine voturi în acest (non)sens au avut şi comentarii; dar acolo unde acestea au existat, au atins, zic eu, limita savurosului – ceva în genul: „În loc să vă ţineţi de sondaje ar trebui să faceţi ceva util pentru ţară, de exemplu să creaţi nişte locuri de muncă, aşa cum face RMGC.“
Las în seama cititorilor să judece dacă TVR-ul trebuie să fie, printre altele, şi un mare provider de locuri de muncă (mai ales că plătim abonament...), ca şi să înţeleagă, sub raport uman, efortul ciudat al unui număr impresionant de persoane de a spune, cum nu se poate mai clar şi răspicat, că... n-au nimic de spus.
Scopul meu e altul. Eu mai cred că mintea-cea-bună a României nu e neapărat la politicieni; aceştia, ce-i drept, iau deciziile; în rest, i-aş asemăna mai degrabă cu un soi de creier primitiv, foarte bine plasat, în ce priveşte capacitatea de a impune acţiunea, dar altfel visceral, capabil doar de un fel de reflexe foarte condiţionate. Cred că inteligenţa noastră „cea adevărată“ e diseminată prin societatea civilă; şi că, atîta cîtă e, produce – local – multe idei bune.
Dintre acestea, vreau să le centralizez/ recapitulez aici pe cele privitoare la chestiunea, deja pomenită, a Roşiei. Că stoparea exploatării RMGC e o cauză în favoarea căreia mobilizarea e cu totul neobişnuită, puteţi vedea căutînd, pe Facebook, pagina privitoare la listarea UNESCO a acestui sit.
0. Aurul Apusenilor e aurul românilor. Intenţionat am păstrat această oribil-de-naţionalistă-şi-de-n-limbă-de-lemn formulare, pentru a vă comunica o revelaţie care, vorba aceea, tot românească, m-a „pălit“ azi-dimineaţă, la trezirea din somn: da, aurul stă acolo, îngropat în munţi, mai sigur chiar ca-n seifurile Băncii Naţionale (asta afară de cazul în care credeţi în propaganda RMGC, potrivit căreia ungurii ne vor lua Ardealul cu zăcămintele lui cu tot). Îl putem exploata azi, cu neajunsurile „listate“ mai jos, sau îl putem lăsa acolo; e, vorba aceea, o investiţie sigură, pe termen nu lung, ci nelimitat – avînd drept unice riscuri sfîrşitul lumii şi preţul mondial al acestui metal.
1. Dacă exploatarea se face acum, conform actualelor condiţii contractuale, statul român va obţine 2% din redevenţe. Altfel spus, 98 de procente din valoarea zăcămintelor mai-sus-pomenite se pierd. Da, veţi spune, dar compania are şi ea costurile ei (iar judecînd după publicitatea de pe televiziuni şi embargoul pe care reuşeşte să-l exercite asupra celei mai mari părţi a presei, ele – costurile – sînt semnificative). De ce, însă, să nu aşteptăm pe cineva care ne propune un deal mai bun? De la 97% în jos, cred că posibilităţile sînt multe.
2. Dacă exploatarea se face acum, cîţiva munţi dispar de pe suprafaţa patriei. Cum să dispară? veţi întreba. Nimic nu piere, totul se transformă. Iar aici, recunosc, m-aţi prins cu mîţa propagandistică în sac. Fireşte că munţii rămîn – sub forma unui lac de steril; de plecat, pleacă doar aurul, argintul şi alte alea. Totuşi, vizavi de alterarea brutală a peisajului, vă amintesc (courtesy of Adi Dohotaru) ideea din spatele celei de-a treia legi a lui Commoner: orice intervenţie tehnică majoră într-un ecosistem este, în mod normal, dăunătoare.
3. Lacul de „cianură“ (în fine, de soluţie cianurată, din care RMGC-iştii susţin cu tărie că se va putea bea mai safe decît cafeluţa de dimineaţă) va fi mai mare decît Vidraru şi va sta suspendat, nu în spatele unui baraj „sănătos“ din beton, ci într-al unui dig de pămînt şi rocă, şi el mai înalt decît pomenitul baraj, deasupra Abrudului... şi aici îmi venea să adaug, de dragul sonorităţii, „întru eternitate“, dar îmi vine mai degrabă a spune: „pînă la prima ploaie mai serioasă“. Şi, mda, compania susţine că a proiectat construcţia în funcţie de maximele pluviometrice normale; dar, în ultimii ani, acestea au fost în mod repetat depăşite în diverse regiuni ale României.
4. Cea mai veche localitate atestată din România, dimpreună cu vestigii arheologice în relaţie cu care cuvîntul „unice“ nu mai e un retorism – în primul rînd, minele romane – vor dispărea la rîndul lor. Ce e drept, Ministerul Culturii tocmai le-a declarat deja-dispărute (fiindcă aşa, şi numai aşa se poate traduce simplu şi strict formula „descărcare de sarcină arheologică“). Aici, cu voia dvs., într-o publicaţie cu accentuat caracter „cultural“, voi insista: mi se pare incredibil felul cum calitatea de monument istoric a unui obiect, sit etc., care ar trebui să depindă numai şi numai de date intrinseci (datare, caracteristici „fizice“ etc.) s-a putut modifica în funcţie de mărimea ofertei financiare făcute de RMGC.; nu credeam că teoria economică marxist-leninistă (remember? valoare de întrebuinţare, valoare de schimb etc.) se aplică şi în domeniul arheologiei şi patrimoniului. Foarte pe româneşte, compania a întrebat: Ce spuneţi voi, specialiştilor, despre acest obiect istoric-cultural? Iar comisia (nici măcar cea a monumentelor! ci una zisă „a arheologilor“) a răspuns: ce vrei tu, companio, să zicem, şi, dacă zicem, cît dai?
5. Actualul proiect contrazice flagrant ideea dezvoltării durabile: în vreme ce RMGC îşi face publicitate lăudîndu-se că va crea nu mai puţin de ţ-sprezece mii de locuri de muncă, nouă, neuronilor izolaţi, dar zvîcnitori ai ţării, nu ne e greu să pricepem că multe din aceste angajări (vreo 800, în termeni realişti) se vor întinde, strict, pe perioada iniţială a construcţiei; iar altele (maximum 300), doar pe timpul exploatării. Nu vă mai jucaţi cu viaţa roşienilor! li se spune, în general, celor care se declară în contra proiectului minier. Or, întrebarea firească este: noi, care vorbim despre zootehnie, industrie uşoară, turism ne jucăm cu Roşia, sau RMGC, care oferă locuri de muncă aproape-sezoniere?
6. A şaptea – şi ultima – idee (nu uitaţi că a fost şi o idee 0!) priveşte chiar societatea civilă românească, în ansamblu, cea pe care, mai în glumă, mai în serios, am numit-o creier difuz, dar singurul sănătos, şi despre care am spus că are pitici (a se citi: teme predilecte pînă la a deveni obsesive). Ideile pe care tocmai le-am pomenit reprezintă un ansamblu important de astfel de pitici, şi e esenţial, în opinia mea, dacă acest meci între creierul mic şi visceral al politicii de Dîmboviţa şi creierul mare, dar tocmai de aceea nu-prea-bine-organizat al „civililor“ se încheie cu un rezultat bun.
Pentru politicienii decidenţi, realizarea proiectului RMGC ar fi doar o ticăloşie în plus, nu foarte grea „la stomac“; dimpotrivă, ar constitui încă o dovadă, substanţială, că se poate face orice grozăvie în această ţară. Pentru societatea civilă, ar fi o ratare grea, fiindcă nici o altă cauză nu pare să fi strîns, în aceşti ani, în jurul ei, atîta efort şi atîta inteligenţă... românească.
Cornel Vîlcu este lector dr. la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă lingvistică generală şi semiotică.
Comunicat de presa al Asociatiilor Alburnus Maior si MaiMultVerde privind modificarile propuse Legii minelor 85/2003
Pentru distribuire imediată
MaiMultVerde
şi Alburnus Maior consideră inacceptabile modificările propuse la Legea
minelor de senatorii Toni Greblă şi Ion Ruşeţ
În prezent, în Camera Deputaţilor se află în dezbatere o propunere legislativă de modificare şi completare a Legii Minelor nr. 85/2003. Propunerea legislativă Pl-x. 549/2009, iniţiată de senatorii Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşeţ (PDL), a fost adoptată de Senatul României, în acest moment fiind analizată în Comisia pentru industrii şi servicii din cadrul Camerei Deputaţilor.
Asociaţiile MaiMultVerde şi Alburnus Maior consideră că propunerea legislativă Pl-x. 549/2009 conţine o serie de prevederi care încalcă grav drepturile fundamentale ale cetăţenilor României şi cer membrilor Comisiei pentru industrii şi servicii să ia în considerare argumentele de neconstituţionalitate a propunerii legislative prezentate de cele două organizaţii într-o scrisoare oficială, să analizeze obiectiv propunerea Pl-x 549/2009 şi să organizeze o dezbatere publică înainte de votul final asupra ei.
Legea minelor 85/2003 este legea generală care reglementează desfăşurarea activităţilor miniere în România. De la adoptarea acesteia în anul 2003, au existat mai multe iniţiative de modificare şi completare a legii, cea mai recentă aparţinând senatorilor Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşeţ (PDL), din anul 2009. Propunerea legislativă Pl-x 549/2009, prin articolele propuse, conţine o serie de prevederi care, în opinia celor două organizaţii, încalcă grav dreptul la proprietate privată, Constituţia, tratate şi convenţii internaţionale ratificate de România, precum şi norme elementare de tehnică legislativă.
Conform Art. 102 orice investitor privat care obţine o licenţă de exploatare are dreptul să exproprieze de bună voie proprietăţile vizate. ”Expropriator este statul român, prin titularii licenţelor de exploatare, operatori economici”, continuă propunerea legislativă, iar „plata despăgubirilor pentru imobilele ce urmează a fi expropriate în temeiul prevederilor art. 105 alin. 1 se face de titularul de licenţă direct titularilor drepturilor reale, în numerar sau prin consemnarea sumelor într-un cont bancar la dispoziţia acestora.”
Conform legislaţiei româneşti, expropriator nu poate fi titularul de licenţă în numele statului român, ci doar statul român direct, el fiind astfel responsabil şi de plata despăgubirilor. Introducerea prevederii conform căreia titularul licenţei realizează exproprierea şi plăteşte despăgubirile demonstrează încă o dată că în intenţia iniţiatorilor acestei modificări legislative se urmăreşte substituirea autorităţilor statului român cu companii private care pot deţine la un moment dat licenţe de exploatare în România, investindu-le pe acestea din urmă, în mod abuziv şi discriminatoriu, cu atribute de exercitare a unor puteri statale.
Proiectul de lege prevede scoaterea abuzivă şi discreţionară a terenurilor necesare desfăşurării activităţilor miniere din circuitul forestier şi agricol, încalcând atât prevederile art. 136 din Constituţie, referitoare la proprietatea publică, cât şi dispoziţiile art. 35 şi 36 din Codul Silvic, lege cu valoare superioară.
Prin prevederile art. 11, alin. (3) şi (5), proiectele de minerit primesc statut special şi pot proceda la distrugerea unor monumente istorice clasificate fără a mai fi nevoie de descărcare de sarcină arheologică şi/sau de avizul Ministerului Culturii în acest sens. Prin prevederea propusă se încalcă grav regimul juridic de protecţie a patrimoniului arheologic pe care România s-a angajat să îl asigure prin ratificarea Conventiei europene pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992 (L150/1997). Mai mult, contrar spiritului legislaţiei de protecţie a patrimoniului, prin care monumentele ar trebui protejate în întregul lor, prevederile propuse ar permite mutilarea monumentelor şi a siturilor arheologice prin descărcarea de sarcină arheologică „pe fragmente” a unor terenuri necesare exploatărilor miniere, prin derogare de la Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000.
Art. 431 prevede o derogare de la Legea 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcţie astfel încât avizele obţinute în baza unui certificat de urbanism expirat sau invalid să rămână valabile. Derogarea sfidează definiţia de bază şi rolul conferit certificatului de urbanism de legislaţia privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, precum şi cea privind autorizarea lucrărilor de construcţii.
Într-o scrisoare adresată membrilor Comisiei pentru industrii şi servicii, MaiMultVerde şi Alburnus Maior cer luarea în considerare a argumentelor de neconstituţionalitate ale prevederilor propunerii legislative Pl-x 549/2009 prezentate de cele două organizaţii, discutarea obiectivă a acesteia şi organizarea unei dezbateri publice pe tema propunerii legislative.
De asemenea, Alburnus Maior a iniţiat o campanie de contracarare a acestei legi ce reprezintă un pericol pentru toate zonele în care există concesiuni miniere, indiferent de tipul de resurse din subsol. Pe site-ul www.rosiamontana.net poate fi semnată o petiţie adresată deputaţilor prin care aceştia sunt încurajaţi să voteze împotriva propunerii legislative şi să îşi prezinte public poziţia faţă de aceasta. Până în prezent, petiţia a fost semnată de aproape 16.000 de persoane.
„Legea este eminamente destinată unui singur beneficiar, compania care propune proiectul de minerit de la Roşia Montană şi care, întâmpinând dificultăţi majore în procesul de autorizare a proiectului şi având o mare parte dintre avizele şi acordurile deja obţinute anulate de instanţele competente ca urmare a litigiilor promovate de ONG-uri, doreşte pe viitor să eludeze dispoziţiile legale. Promovarea unei asemenea legi iese însă din sfera legalului şi intră în cea a ilicitului”, a declarat Prof. Dr. Marius Liviu Harosa care a realizat o analiză juridică a modificărilor propuse legii minelor.
„În noua formă, legea anulează autoritatea instituţiilor statului, a reprezentanţilor aleşi prin vot, învestind entităţi private, conduse exclusiv de interese de afaceri, cu o autoritate discreţionară şi nelegitimă. Din clipa în care o instituţie de drept privat va fi în măsură să anuleze unilateral dreptul de proprietate al unui cetăţean român, drept real principal, conform Codului Civil, putem vorbi despre începutul sfârşitului democraţiei în România”, a declarat Doru Mitrana, director executiv Asociaţia MaiMultVerde.
Informaţii suplimentare:
Anamaria Bogdan, Director comunicare Asociaţia MaiMultVerde, tel. 0755224816, email anamaria.bogdan@maimultverde.ro
Mai multe informaţii pot fi găsite la www.rosiamontana.org sau la adresa alburnusmaior@ngo.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)