O lecţie pentru Roşia Montană: "mineritul responsabil" în Waihi
 |
Mai mulţi jurnalişti români au întreprins o călătorie de documentare în Noua Zeelandă, pe banii companiei Roşia Montană Gold Corporation, pentru a observa binefecerile mineritului responsabil de la Waihi, o localitate în care există două mine de aur. Iată ce arată un studiu sociologic realizat în comunitatea din Waihi de Universitatea din Queensland împreună cu reprezentanţii companiei Newmont Waihi Gold, care exploatează minele, dar mai ales ce spun localnicii despre ceea ce este prezentat ca un paradis terestru.
Salarii mai mici decât media regiunii
Waihi are circa 4.500 de locuitori, o populaţie comparabilă cu cei puţin peste 3.000 de locuitori ai Roşiei Montane. La 23 de ani de la reluarea exploatării zăcământului de aur, salariile din Waihi sunt mai mici decât în localităţile învecinate, peste 35% din cei angajaţi câştigând între 10.000 şi 20.000 de dolari neozeelandezi pe an. Numărul celor care câştigă între 30.000 şi 50.000 de dolari sau mai mult este de două ori mai mic decât în restul regiunii.
O comunitate cu un viitor sumbru
Este îngrijorător de mare numărul celor cu vârste între 18 şi 65 de ani care primesc pensii de boală sau invaliditate. Este vorba de 1318 locuitori, adică peste jumătate din forţa de muncă din Waihi. Mulţi dintre locuitori suferă de afecţiuni psihice şi au probleme cu alcoolul şi drogurile, arată studiul.
Doar 210 persoane din Waihi lucrează în domeniul minier şi cel al construcţiilor, asociat mineritului, şi asta în condiţiile în care există două mine, una de suprafaţă şi una subterană. Cu toate că nu angajează forţa de muncă locală, ponderea mineritului în economia locală este cea mai mare, de circa 25%, la fel ca şi impactul estimat al încetării acestei activităţi. Pierderea a 25% din economie nu va putea fi suplinită de turism, activitatea către care se îndreaptă intenţiile localnicilor, avertizează studiul.
Populaţia este una îmbătrânită faţă de restul regiunii, cu 21,8% dintre locuitori trecuţi de 65 de ani, faţă de media de 12,4%. Circa 43% dintre tinerii trecuţi de 15 ani sunt necalificaţi după ce urmează o formă de învăţământ, în timp ce media regiunii este de 29%. Acest fapt poate afecta capacitatea locuitorilor de a obţine un loc de muncă după încetarea exploatării.
Avem de a face cu o populaţie dependentă de sistemul asigurărilor sociale, cu mulţi pensionari şi familii monoparentale, foarte sensibilă la schimbările din economia locală, adică inchiderea minei de aur. De altfel, circa 60% dintre localnicii angajaţi de compania minieră intenţionează să părăsească localitatea după închiderea minei.
Sărăcie şi dezbinare, reţeta pentru exploatare
Şi dacă statistica seacă nu este suficientă, iata ce scriu (www.watchdog.org.nz) locuitorii din Waihi. Casele fie sunt dărâmate şi inundate de mişcările pamântului datorate inundării minei, fie se prăbuşesc atunci când apa se retrage din galerii şi lasă în urma caverne de 30 de metri adâncime. Compania preferă să angajeze cetăţeni străini în locul localnicilor care cer de zeci de ani acest lucru. Întreaga zonă este poluată fonic câte 12 ore pe zi de utilajele miniere, casele sunt zguduite de exploziile din exploatare, iar agricultura suferă de pe urma poluării cu praf. Şi nu în ultimul rând, localnicii par să înţeleagă de ce districtul Hauraki, în care este inclus Waihi, este cel mai mic din ţară: oamenii săraci şi puţini nu se pot uni împotriva marilor afaceri.
Concluzia: "O dată ce o companie începe exploatarea nimeni nu mai poate face NIMIC (...) Este vorba de un calcul economic. Beneficiile pe care cei cu funcţii de decizie le-au obţinut direct sau indirect din partea companiei miniere depăşesc orice grijă faţă de bătrânii care se trezesc locuind pe marginea unei caverne de 300 de metri sau faţă de bolnavii care trebuie să respire praful şi să îndure zgomotele."
Mineritul nu oferă o a doua şansă
În aceeaşi notă, publicaţia neozeelandeză "The Standard" scrie că Martha, mina de suprafaţă de la Waihi, aşa cum ar fi şi cea de la Roşia Montană, nu plăteşte redevenţe statului neozeelandez. Chiar şi dacă ar face-o, compania Newmont ar trebui să ofere statului doar 0,5% din cifra de afaceri din Noua Zeelandă. Newmont cheltuieşte pentru redevenţe 1% din cifra de afaceri, iar pentru salarii 7%. "Concesionarea exploatării resurselor noastre minerale este un act unic. O dată ce lăsăm pe cineva să sape s-au dus pentru totdeauna. Trebuie să obţinem maximum din ele.", mai scrie "The Standard", într-un articol publicat în iunie 2010.
Salarii mai mici decât media regiunii
Waihi are circa 4.500 de locuitori, o populaţie comparabilă cu cei puţin peste 3.000 de locuitori ai Roşiei Montane. La 23 de ani de la reluarea exploatării zăcământului de aur, salariile din Waihi sunt mai mici decât în localităţile învecinate, peste 35% din cei angajaţi câştigând între 10.000 şi 20.000 de dolari neozeelandezi pe an. Numărul celor care câştigă între 30.000 şi 50.000 de dolari sau mai mult este de două ori mai mic decât în restul regiunii.
O comunitate cu un viitor sumbru
Este îngrijorător de mare numărul celor cu vârste între 18 şi 65 de ani care primesc pensii de boală sau invaliditate. Este vorba de 1318 locuitori, adică peste jumătate din forţa de muncă din Waihi. Mulţi dintre locuitori suferă de afecţiuni psihice şi au probleme cu alcoolul şi drogurile, arată studiul.
Doar 210 persoane din Waihi lucrează în domeniul minier şi cel al construcţiilor, asociat mineritului, şi asta în condiţiile în care există două mine, una de suprafaţă şi una subterană. Cu toate că nu angajează forţa de muncă locală, ponderea mineritului în economia locală este cea mai mare, de circa 25%, la fel ca şi impactul estimat al încetării acestei activităţi. Pierderea a 25% din economie nu va putea fi suplinită de turism, activitatea către care se îndreaptă intenţiile localnicilor, avertizează studiul.
Populaţia este una îmbătrânită faţă de restul regiunii, cu 21,8% dintre locuitori trecuţi de 65 de ani, faţă de media de 12,4%. Circa 43% dintre tinerii trecuţi de 15 ani sunt necalificaţi după ce urmează o formă de învăţământ, în timp ce media regiunii este de 29%. Acest fapt poate afecta capacitatea locuitorilor de a obţine un loc de muncă după încetarea exploatării.
Avem de a face cu o populaţie dependentă de sistemul asigurărilor sociale, cu mulţi pensionari şi familii monoparentale, foarte sensibilă la schimbările din economia locală, adică inchiderea minei de aur. De altfel, circa 60% dintre localnicii angajaţi de compania minieră intenţionează să părăsească localitatea după închiderea minei.
Sărăcie şi dezbinare, reţeta pentru exploatare
Şi dacă statistica seacă nu este suficientă, iata ce scriu (www.watchdog.org.nz) locuitorii din Waihi. Casele fie sunt dărâmate şi inundate de mişcările pamântului datorate inundării minei, fie se prăbuşesc atunci când apa se retrage din galerii şi lasă în urma caverne de 30 de metri adâncime. Compania preferă să angajeze cetăţeni străini în locul localnicilor care cer de zeci de ani acest lucru. Întreaga zonă este poluată fonic câte 12 ore pe zi de utilajele miniere, casele sunt zguduite de exploziile din exploatare, iar agricultura suferă de pe urma poluării cu praf. Şi nu în ultimul rând, localnicii par să înţeleagă de ce districtul Hauraki, în care este inclus Waihi, este cel mai mic din ţară: oamenii săraci şi puţini nu se pot uni împotriva marilor afaceri.
Concluzia: "O dată ce o companie începe exploatarea nimeni nu mai poate face NIMIC (...) Este vorba de un calcul economic. Beneficiile pe care cei cu funcţii de decizie le-au obţinut direct sau indirect din partea companiei miniere depăşesc orice grijă faţă de bătrânii care se trezesc locuind pe marginea unei caverne de 300 de metri sau faţă de bolnavii care trebuie să respire praful şi să îndure zgomotele."
Mineritul nu oferă o a doua şansă
În aceeaşi notă, publicaţia neozeelandeză "The Standard" scrie că Martha, mina de suprafaţă de la Waihi, aşa cum ar fi şi cea de la Roşia Montană, nu plăteşte redevenţe statului neozeelandez. Chiar şi dacă ar face-o, compania Newmont ar trebui să ofere statului doar 0,5% din cifra de afaceri din Noua Zeelandă. Newmont cheltuieşte pentru redevenţe 1% din cifra de afaceri, iar pentru salarii 7%. "Concesionarea exploatării resurselor noastre minerale este un act unic. O dată ce lăsăm pe cineva să sape s-au dus pentru totdeauna. Trebuie să obţinem maximum din ele.", mai scrie "The Standard", într-un articol publicat în iunie 2010.
| Izabela Niculescu |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu